Memento

Întuneric. În inima nopţii doar inima mea mai bate, doar noi mai pulsăm a viaţă. Între cearşafurile şifonate de amintiri se ascunde zâmbetul meu la gândul că te am alături, că mă ai cum nu a putut nimeni să mă aibă, că îmi inunzi fiecare por, că respir prin tine. Căldura ta îmi pătrunde în oase şi o piroteală plăcută mă cuprinde şi mă îndeamnă a visare. “Am tot!” îmi zic în sinea mea, dar în fericirea ce mă domină nu mai e loc de cuvinte sau explicaţii. Umplem cu gesturi golul dintre noi, vrem mai aproape, ne pecetluim soarta cu săruturi. Doar noi suntem adevăr, doar pentru noi e noaptea. Mă ridic din cuib şi pornesc grăbită spre casă, iar pe scări îmi aprind o ţigară, psihicul mi-o cere. Se aude uşa ta şi parcă deja simt cum prezenţa ta mă umple din nou. Tălpile tale goale se lipesc ritmic de scările reci şi îmi măresc pulsul cu fiecare centimetru parcurs. Cu ochii lipiţi de somn mă săruţi şi mă iei în braţe. Zâmbesc, dar nu mă vezi, ci mă simţi. Doar privirile noastre dăinuie în liniştea de pe scară. Urci lent în casă, în timp ce eu îmi savurez agonia pe scări… afară plouase, iar în bălţi mi se pierde agale silueta. În tăcerea nopţii doar gândurile mele sunt vii. Sunt eu şi ultimul fum din ţigară, cu sufletul cald şi părul mirosind a tine. Ajung acasă, reiau visul nostru şi îmi permit luxul de a mă considera înfricoşător de fericită. Sunt eu între alte cearceafuri, cu acelaşi Tu mereu în minte. Acelaşi refren se repetă până închid ochii, iar toate culorile îmi inundă retina, conturând o imagine cu noi. Zâmbesc în colţul meu de pernă. Şi miros a tine…

Cât aş vrea să fiu eu din nou, să fiu altfel. Vreau să uit, vreau să te rup în bucăţele mici şi apoi să te lipesc înapoi cu amintiri. Vreau să îmi schimb numele, până şi el mă face să mă gândesc la tine. Vreau să nu îţi mai adulmec cu disperare parfumul, vreau să nu mai miros a tine, vreau să nu mă mai lege toate de tine. Îţi port sărutările pe fiecare centimetru de piele, încerc să mă şterg cu lacrimi, dar rămân impregnate în continuare. Mi-ar plăcea să simţi ce am simţit şi eu, mi-ar plăcea să pot respira fără tine. Mi-ar plăcea să mor din supradoză de tine, mi-ar plăcea să pot avea din nou aceleaşi vise. Nu. Nu e la fel. Nu din nou. Vreau să aud altă tonalitate a vocii tale, vreau să îţi simt altfel cuvintele, vreau să ştergi ce ai făcut, vreau să renaşti, cum am renăscut şi eu de atâtea ori. Îţi vreau doar latura minunată, care abundă, nu vreau să mă tem de celălalt tu. Mi-ar plăcea să nu te mai văd când închid ochii, dar fără toate astea nu aş mai fi eu. Aş vrea să te înjunghii cu toate gândurile tale urâte, aş vrea să fii un minut în locul meu, aş vrea să te simt. Vreau să îţi urlu în ureche tot ce mă doare, apoi să mă înţelegi şi să mă iei în braţe, cum numai tu ştii. Să mă copleşeşti cu fiecare particulă din tine, în îmbrăţişarea de unde m-am alimentat cu viaţă atâta timp. Îmi vreau înapoi visele, de care nu ai ştiut să ai grijă. Vreau înapoi toate zâmbetele pe care mi le arucai printre fumul de ţigară în duminicile ploioase. Vreau înapoi săruturile din soarele crepuscular, când eram noi doi şi o pajişte verde. Vreau să simţi ce simt şi eu, vreau să ştii că ai greşit şi că mi-ai spulberat lumea, fără ca măcar să merit asta. Mai ales de la tine. Vreau. Jur, cât vreau. Vreau să te mint că nu am nevoie de tine, vreau să fie diferit, te vreau altfel. Mă vreau înapoi de la tine, mă vreau întreagă iar, îmi vreau culorile înapoi. Vreau un bandaj uriaş să acopăr ce ai făcut. Vreau să mă spăl de păcate cu vorbele tale, vreau să te îneci uitându-te în ochii mei, vreau să intru cu buldozerul peste tot ce ai tu sfânt, cum ai făcut şi tu. Nu. Nu vreau să mă agăţ de cuvinte, nu vreau să mai fiu goală de mine, de tine, de noi. Nu vreau să mă mai bântuie cuvintele în zori de zi, nu vreau să mai fie nopţile mai lungi decât zilele. Vreau să adorm fără să tânjesc după vocea ta, vreau să îţi simt căldura. Vreau să simţi că eu simt astea. Vreau să simţi oceanul de indignare din mine.  Vreau să îmi auzi strigătele surde de disperare. Vreau să … vreau.

Sâmbăta mi se întâmplă lucruri frumoase

E plăcut să ştii că după ce îţi alunecă literele în toate direcţiile, după ce reuşeşti să le concentrezi în fraze cu sens, după orice punct ai pune, tot te aşteaptă ceva. “Ceva” impropriu spus, încă nedefinit concret, dar despre care ai măcar o idée formată. Eternul nivel de “ceva” la care ne plafonăm cu toţii, unde raţiunea încetează să mai fie logică, ‘ceva” după care ştii că mai urmează încă ceva, care implică la rândul lui altceva, care te angrenează într-un perpetuu joc al ideilor şi gesturilor incontrolabile. “Ceva” care îţi taie răsuflarea, “ceva” care te face să vibrezi, “ceva” în braţele căruia prinzi formă, capeţi sens şi te concretizezi într-o formă umană. “Ceva” necunoscut şi schimbător ca vremea, “ceva” după care tânjeşti şi uiţi de orice, chiar şi de tine, “ceva” care te face să zâmbeşti când îţi rosteşte numele şi nu te lasă să pui punct. După fiecare clipire, percepi altfel acel “ceva”, pe care involuntar îl subiectivizezi şi îl transformi prin metamorfoza minţii, îl treci prin filtrul simţurilor şi devine “cineva”. “Cineva” ca mine, ca tine, ca oricare din noi, dar cu cea mai importantă calitate; de a fi el însuşi. Fără frontiere.

Toţi suntem egali în faţa ploii

În faţa atmosferei dezolante de afară, nu-mi rămâne decât să mă scurg şi eu în picături mici de regret şi dorinţe neîmplinite. Nu ştiu cum se face, dar mereu starea mea de spirit e pe măsura prognozei meteo. Iubesc ploaia, o percep ca pe un nou început, pentru că după ea nu se mai văd nici lacrimi, nici vise pierdute, nici nimic; rămân doar bălţi şi noroaie, ca epilog al agoniei, din care nu se pot desluşi prea multe.

Nu ştiu cum se face, dar mereu ploaia loveşte din plin. “Ploaia” în sensul metaforic, ploaia fiecăruia. Ploaia cade invariabil peste orice şi peste oricine, în averse, mocăneşte, cu sau fără descărcări electrice. Şi partea cea mai mohorâtă a acestui fenomen privit din perspective pur omeneşti, e că majoritatea norilor sunt aduşi de cineva şi sunt lăsaţi să se desfete pe câmpia vastă a trăirilor mele. Nu e de ajuns niciodată soarele, oare chiar trebuie făcute desene pe cer cu ceea ce simţim ? Poate nu percepem toţi la fel termenul “evident”, poate fiecare are propria lui definiţie, însă “scara la cer” nu se poate construi, oricât am încerca Şi e trist şi ploaia e şi mai rece când îţi este voalat filmul şi îţi dai seama că te-ai strofocat atât de mult ca să aveţi un cer senin şi norii tot apar din partea cealaltă, mereu mai groşi, cumulo-nimbus din ăia urâţi. Şi e greu să îi dai la o parte, că îţi sufocă bolta şi încerci şi încerci, dar e şi mai greu dacă eşti singur. Şi apa îţi inundă fiecare por şi te depigmentează de tine, te decolorează de simţuri, îţi intră în codul genetic. Şi te plouă şi te plouă şi te tot plouă… te plouă cât permiţi să te plouă…

Nu se merită… :)

În seara asta pierdeam timpul aiurea pe mess, fără chef, scunfundată în tot felul de gânduri mai mult sau mai puţin frumoase, plafonată într-o amnezie temporară instaurată prematur, însă oarecum benefică. Cu o mulţime de întrebări stând să zboare de pe vârful buzelor, le căutam aleatoriu sugestii de răspunsuri, măcar frânturi, dacă nu rezolvările total. Am încetat de multă vreme să mă mai încred în spusele oamenilor, în “altruismul” lor aparent, în încercările lor superflue de a părea umani. Mă simt încolţită de propriile mele fapte, parcă singură îmi suprim lucrurile frumoase, fac ierarhii nefondate, alerg de bezmetică în jurul meu, speriată de gânduri şi repercusiuni, împiedicându-mă tot mereu de circumvoluţiunile minţii. Habar nu am cum am ajuns până aici, dar de ieşit ştiu că o să ies, sunt împotmoliri tipice datorate complacerii în situaţii nu neapărat indicate Mi s-a tăiat de o grămadă de lucruri, parcă nu mai am chef nici să beau o cană cu apă, nu mai am motivaţia şi energia psihică să merg pe calea necunoscutului. Cafeaua nu mai are acelaşi miros, dimineţile încep mai greu, culorile si siluetele se conturează mai greu, iarna pătrunde şi în mine, ninge cu bucăţi mari de uitare peste fiinţa mea, sunt doar cenuşă de cuvinte învolburată în sensuri întortocheate. Cum îmi propagam agonia şi în viaţa virtuală, în ignoranţa mea translucidă port o serie de discuţii deloc inexpugnabile cu diverse personaje din viaţa mea. Nimic nu se schimbă, electrocardiograma mea pâlpâie obosit în continuare, fără semne vizibile de puls. Am descoperit piesa asta pe youtube şi am decis să o împart cu cineva care poate să o aprecieze. Şi dintr-una în alta am ajuns cu respectivul prieten (un om de nota 10, de altfel) la starea mea de apatie perpetuă, la condiţia mea de fericire puţină înspre deloc. Climaxul a fost atins când mi-am caracterizat radical starea prin cuvintele “Îmi vine chiar să plâng”. Reacţia primită nu a fost deloc cea scontantă, mă aşteptam să mi se plângă în continuare de milă şi să mi se arunce ostentativ acelaşi “O să fie bine” încins şi deja deformat de atâta utilizare. Mi s-a răspuns laconic, concis şi plin de raţionament, un răspuns simplist, dar care concentra tot ce nu aveam eu în momentele alea. “De ce să plângi:)?” Brusc imaginea nu mai trepida, gândurile mele prinseseră forme şi consternarea atinsese cote maxime, cum nişte cuvinte aparent atât de mici şi de comune au declanşat o avalanşă de revelaţii în mine. A fost simplu, dar, curios, răspunsurile căutate nu au stat în mine, nu au constat în capacitatea mea, ci în altruismul veridic încă viu al unor persoane. E uşor să fiu om printre oameni.

Epilog

Fiecare dintre noi are vicii, dependenţe, fiecare dintre noi se regăseşte în ceva, oricine se identifică într-un fapt sau cuvânt. Stăteam azi la ora de engleză, mai plictisită ca niciodată, încercam să-mi transpun haotic gândurile pe o foaie şi îmi plimbam privirea de jur împrejur. Deşi azi a fost o zi oribil de friguroasă, cerul era cald, cu acelaşi albastru în nuanţe deschise, cu nori zugraviţi tardiv. Copacii măturau uşor bolta cerească, încercând parcă să dea la o parte pâlcul de nori, pentru puţin soare. În tot peisajul ăsta malign psihicului uman, apare o pată albă, care sfida tot ce era în jur. Şi mi-am adus aminte de cuibul de pescăruşi de pe liceul meu… m-am dus în secunda următoare cu gândul la mare. Mi-e dor de mare, mi-e dor să mă înţep în scoicile sidefate, mi-e dor să văd cât de sfios apare impunătorul soare dimineaţa la linia turcoazie şi vastă a orizontului, mi-e dor să mă scufund în nisip, cu capul pe spate şi să fiu doar eu şi cerul. Mi-e dor de cântecele pescăruşilor, mi-e dor de cum se reflectă luna noaptea pe mare şi pare că se apropie din ce în ce mai mult de ţărm cu fiecare val care se sparge în bariera de nisip, aruncând bucăţi de lună pe plajă. Mi-e dor de gustul ţigării combinat cu cel al mării, de briza care e mai blândă decât vântul din oraş, dar pe care o simţi la o intensitate mult mai mare. Mi-e dor să ies din întuneric căţărată pe stabilopozii masivi, care, totuşi, nu au putut ţine piept mării. Mi-e dor de mare. Din mare mi-am luat provizii considerabile de fericire şi îi port şi acum albastrul în suflet, chiar dacă a trecut ceva timp de când nu ne-am mai văzut şi chiar dacă o să mai treacă până o să ne revedem. Nu te simţi niciodată străin cu ea, chiar dacă eşti singur. Marea e marea mea iubire.

Ai zburat destul, aterizează …

Mai nou, am intrat în febra plecatului la facultate. Aştept cu sufletul la gură momentul ăla, chiar dacă ştiu (sau măcar bănuiesc) că nu o să fie chiar aşa cum îl visez eu. Pe scurt, vreau să scap de Buzău, de toată viaţa mea de aici, de tot, de tot. Am atins paroxismul vieţii mele buzoiene, mai insipidă decât apa şi mereu mai fadă, mai anostă, mai comună. Cu toate astea, sunt în continuare îndrăgostită de oraşul ăsta şi aşa o să fiu mereu, dar… vreau să văd şi ce e dincolo de el, că lumea nu se termină pe pod la Mărăcineni sau la patinoar. Şi îmi doresc atât de mult asta, încât aproape că sunt îngrozită. Nu mai am decât 9 luni până la marea decolare – “doar”, pentru că nici nu o să le simt, aşa cum nu am simţit nici 18 ani până acum – şi o să mă trezesc într-un alt oraş, cu nume încă necunoscut, dar cu siguranţă îngropată în acelaşi balast, străbătută de aceleaşi râsete histrionice, cu aceleaşi gânduri şi idei vitriolice. Eu voi rămâne tot eu, oriunde aş merge, invariabil eu. Şovăi şi trepidez de emoţie în faţa grandiosului viitor, care nu ştiu în ce măsură va fii sau nu grandios, sau din ce punct de vedere. Dar grandios o să fie. Sunt atât de mică într-o lume atât de mare, abia pot să îmi despletesc iţele vieţii aici, abia captez lumina şi mi-e greu să nu mă întreb cum o să mă descurc mai departe. Singură. E trist contrasul, dar necesar, e legea firii, încă o etapă în viaţa mea. Se termină şi liceul, se termină şederea mea aici. A rămas ceva în urma mea ? Multe amintiri în cercuri de praf, ridicându-se greoi peste mintea mea. O să fie la fel ? Cu siguranţă nu…o să apară şi nostalgia, dar fiecare sfârşit anunţă un nou început…

Buzău Shit(y)

Şi s-a mai scurs un an cu bune, cu rele, data scadentă a venit şi a trecut încă o dată peste noi şi fiecare dintre noi se pare că sărbătoreşte trecerea timpului. Urările de rigoare sunt arhicunoscute şi toată lumea visează la un an mai bun, la fericire, la împlinirea tuturor dorinţelor în 2009. Well, I have some bad news… nu or să fie toate astea, pentru că dacă 2008 a fost un an de rahat, 2009 e continuarea lui, propagarea pe termen lung a problemelor, perpetuarea chestiilor urâte într-un nou an. Unul întreg

Am avut cel mai tare revelion dintre toate. Nu degeaba se spune că omul sfinteşte locul ) Aproape de Buzău, cu persoanele cu adevărat importante (lipseau câteva, dar nu a fost să fie anul ăsta ), trei zile şi două nopţi ireproşabile. Dedublare totală de mizeria asta de oraş în care te învârţi fără să găseşti ieşirea, unde cerul apasă pe tine şi unde e uşor să fii unul din mulţime. Au fost trei zile perfecte, trei zile în care aduni tot ce e mohorât şi frivol în tine şi îţi permiţi chiar să speri că 2009 o să fie un an mai bun. Hohotele de râs îmi străbat şi acum mintea – cu tenta nostalgică de rigoare - şi am adunat atâtea amintiri frumoase, îmbrăţişări şi zâmbete cât să îmi ajungă până la revelionul următor. Timpul a stat în loc, noi am trecut prin el, am rămas în acelaşi an. Cel mai trist şi apăsător contrast a fost în drum spre Buzău, când simţeam 2009 din ce în ce mai aproape. Pe străzile umede scăpărau amintiri din anii trecuţi şi gândurile îmi alunecau uşor pe sub blocurile slab luminate. Lume puţină, semn că toată lumea se pregăteşte să dea piept cu noul an. Fac ce fac, tot în Buzău ajung ) Trag lung din ţigara care nici măcar nu era a mea, ţin fumul în plămâni şi derulez filmul, măsor clipele în grame de tutun. Scot fumul, dar gudornul rămâne, la fel şi cu timpul care a trecut; amintirile rămân, orice s-ar întâmpla. Trag un ultim fum din ultima ţigară cu aromă de 2008, o sting pe asfaltul de 2009, îmi iau la revedere de la fericirea care a venit înapoi cu mine în Buzău şi urc sacadat în casă, unde am continuat aceleaşi certuri din 2008 … La mulţi ani.

Feel the city

Ce poate fi mai frumos decât o escapadă în mijlocul săptămânii din inima oraşului ? Să scapi de oamenii grăbiţi care tot timpul sunt morocănoşi, de străzile anoste, de tot. Am avut ocazia, sau, mai bine zis, plăcerea să ajung într-un loc minunat cu o persoană şi mai minunată, peisaj în faţa căruia efectiv îţi îngheaţă cuvintele şi te simţi mult prea mic pentru o lume atât de mare şi de vastă. E realizată perfect simbioza dintre natural şi antropic, e locul unde se întâlnesc cele două lumi. Nu ştiam unde să mă uit mai întâi, ce să admir, soarele în apusul lui, căruia parcă i se scurgeau razele pe oraş, norii care formau un scut în nenumărate nuanţe de violet în jurul soarelui, urmele generoase argintii ale avioanelor care străbăteau cerul azuriu fix la linia orizontului, suprapunându-se cu mingea de aur ce cobora din ce în ce mai repede în spatele blocurilor. Într-o secundă, nu a rămas pe cer decât o bucată de amurg, semn al astrului secular, iar oraşul se afunda uşor uşor în întuneric. Era atât de linişte pe dealul încă verde, deşi nici măcar toamnă nu mai e demult, încât îţi puteai auzi gândurile, simţeai mişcările din oraş, îi auzeai freamătul şi cum, o dată cu apusul, răsare altă etapă, trăiai la unison cu natura şi, de pe partea celalaltă, cu oraşul, unde ne zac îngropate visele. Luna îşi luase locul bine-meritat şi în ochi îmi sclipea fiecare pâlpâire de lumină venită dinspre apus şi vântul efectiv trecea prin mine, îmi străbătea fiecare por şi părea că mă curăţă de orice gând urât. Am avut tot ce mi-a trebuit în momentele alea, doza mea de fericire efemeră, care se dilua cu cât mă apropiam şi mai mult de oraş, de unde nu puteam simţi natura şi nici asprimea pământului sau frumuseţea stelelor…

Până unde ? :))

Şi aşa s-a mai scurs o săptămână din şcoală, din viaţă, din an. Cât de mare poate fi rutina ? Deja a devenit clişeu să spui “e o zi plină de rutină”, TOATE SUNT NUMAI RUTINĂ. Dimineaţa abia mă ridic din pat, dau cu capul în toate tocurile din casă, mă caţăr pe coşul de rufe în baie şi fumez prima ţigară la ventilator, mama ţipă că e târziu şi întârzii la religie (?), iau pe mine primele haine care îmi ies în cale şi ies pe uşă. În parcare acelaşi câine alb cu pete negre care face pe el de bucurie că îl mângâi, ţopaie şi sare pe mine până la locul de întâlnire cu colegele mele, apoi începe să alerge frunzele. Plină de noroi canin, mă refugiez lângă contorul de gaze şi îmi mai aprind o ţigară – singurul remediu care uşurează dimineţile since 2005 – mai aprind încă una până ajung Madi şi Andreea. Urcăm în Prinţesă, crăpăm un geam să nu ne aburim şi apoi sport extrem până la şcoală. Somn de voie la ore, în pauze căutăm locuri care mai de care mai cretine să putem fuma, somn din nou, două trei certuri, pauză iar. La baie au pus din nou clor în loc de săpun lichid, că “se face economie”. În curte mai multă iarbă decât spaţiu asfaltat, gropi peste tot, că doar se curăţă “fosele adânci ale liceului”.
O să dureze mult până o să scoateţi tot rahatul din Eminescu, CREDEŢI-MĂ. În curtea din faţă, cu eterna Dacie vişinie parcată acolo, sunt lipite pe pereţi afişe cu “Atenţie, cade tencuiala!” şi puţin mai încolo doi trei muncitori care “repară” pereţii, lipindu-i cu aracet. Ajung iar în clasă, o moţăială mică şi TZZZZZZZRRRRRR s-a terminat ziua. A trecut greu, deşi nu s-a întâmplat nimic. Apoi plec acasă, stăbat piaţa şi acelaşi “gringo” care îmi întinde lasciv şosete bărbăteşti, bureţi de vase şi forme de cârnaţi, îl înjur cu patos şi trec mai departe. Urmează magazinul de unde fur măsline cu colegă-mea de bancă şi apoi cel unde arunc sâmburele în pungile cu mâncare pentru animale din B90. Nimeresc în acelaşi maxi-taxi cu şoferul care se pare că are o obsesie pentru mine, cobor la pescărie, şoferul mă claxonează şi îmi trimite bezele, parcă aşteaptă să îi spun că am o pasiune pentru bărbaţii căsătoriţi între două vârste, cu prea mult păr în orice parte a corpului, mai puţin pe cap şi cu abţipid pe parbriz cu “Mercedes”. Ajung acasă, aceeaşi pisică enervantă care se gudură pe lângă mine, acelaşi pat, acelaşi cartier. Acelaşi tot … cu toate astea, sunt lucruri care îmi plac, dar aproape că mi-e frică de multe ori să le mai fac, la gândul că ele reprezintă rutina mea, cercul în care mă învârt orbecăind. Am impresia că toată viaţa o să alerg ca bezmetica în jurul aceloraşi lucruri. Ne e prea greu să le lăsăm, sau nu ne vor lăsa ele pe noi ? Mereu viaţa noastră se va plafona la aceleaşi nivel ? Sau e vorba doar de Buzău ? ))))))